ELEFANȚII DE RĂZBOI |
Elefanții au fost antrenați și ghidați de oameni în scopuri războinice în numeroase bătălii încă din Antichitate. Principalul lor scop era acela de a ataca în forță armata inamică, de a o izbi și de a-i rupe rândurile. În acest scop, au fost folosiți pentru prima oara în India, practică răspândindu-se apoi în sud-estul Asiei și spre vest, până în bazinul Mediteranei. Grație mărimii lor impunătoare, elefanții erau o cavalerie de greutate foarte prețuită. Cele mai faimoase întrebuințări ale elefanților în vest au avut loc sub comanda generalului grec Pirus din Epir și, într-un număr foarte mare, de către armatele cartagineze,
în special sub comanda lui Hannibal. În Mediterana, îmbunătățirea tacticilor de luptă a redus valoarea elefanților în bătălii. În est, unde rezervele de animale erau mai mari și terenul propice unor astfel de confruntări, apariția tunului a pus capăt folosirii de elefanți de luptă tocmai la finele secolului XIX. Lansarea în atac a unor elefanți putea ajunge la 30 km/h și, spre deosebire de o cavalerie formata din cai, elefanții nu se opreau în fața unei linii de infanterie cu sulițele îndreptate în față. Asemenea atacuri erau bazate pe forța brută. Mai mult, elefanții puteau inspira teroare inamicilor neobișnuiți să lupte împotriva lor, cauzând panică și dezertarea soldaților. De asemenea, caii neobișnuiți cu mirosul elefanților se speriau cu ușurință, chiar înainte de a-i vedea. Pielea groasă le dădea o protecție considerabilă, în timp ce statura și masa lor ofereau o apărare consistentă călăreților care-i mânau. Mulți generali preferau să stea pe elefanți pentru a avea o mai buna vedere de ansamblu asupra câmpului de luptă.
Odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, Lizzie a fost recrutată de la menajeria unde se afla şi trimisă pe front. Echipată cu cizme de piele pentru a-i feri picioarele, ea a fost folosită la cărarea resturilor rămase în urma bombardamentelor și a unei mari cantități de muniție. Raporturile spun că a reușit să mute și să care vaste cantități de materiale, cea mai mare fiind de 28 de tone în 6 călătorii
de la gară până la firma pentru care lucra, T.W. Ward Ltd. Deși avea o rație zilnică formată din două găleți de porumb și o jumătate de snop de fân, Lizzie a devenit repede cunoscută drept cel mai mare hoț din oraș. Povești legate de felul în
care a furat în liniște, cu trompa, un măr din buzunarul unui băiat s-au răspândit repede, iar mulți vizitatori ai lui Lizzie se distrau aducându-i gustări. Un om a hrănit-o pe Lizzie cu un întreg coș de cartofi, lucru care a făcut-o să se întoarcă la el mai târziu, calmă, cu coșul gol, cerând și mai multă mâncare. Nu numai că fura mâncare, însă există dovezi scrise care confirmă faptul că, odată a furat și pălăria unui școlar. „Munca pe care ea a depus-o a fost mai mult decât mulțumitoare, intrând în istorie”. |